Nu mai ajunsesem de ani buni pe la Deleni, satul bunicilor mei dinspre mamă, când, acum vreo doi ani, a trebuit să ajung la primărie pentru niște hârtii. După ce am terminat, mi-a trecut prin gând să fac un ocol prin partea cealaltă a satului și să văd cum mai arată casa bunicii. Pentru că bunica devenise tot mai neputincioasă, în ultimii ani de viață fusese adusă la noi, iar casa, de care nu mai avea cine să se îngrijească, fusese vândută unui om întors de la muncă din străinătate. Am refăcut, cu mașina, mergând foarte încet, un drum pe care îl străbătusem de nenumărate ori în copilărie, de la câțiva ani până la terminarea gimnaziului, pentru că apoi doar în vacanțe mai avusesem timp să mai trec pe la bunica.
Mahalaua bunicii era o înșiruire de case cu porțile spre drumul mare și grădinile spre țarină. Acolo se termina satul. Unui vecin chiar așa i se spunea, Vasile cel din țarină, și, de câte ori auzeam numele ăsta, îmi imaginam un omuleț singuratic, adus de spate, locuind într-o colibă din mijlocul câmpului.
Am oprit în dreptul unui pâlc de salcâmi, acolo unde pe vremuri fusese o casă plină de copii. Am mers mai întâi până în dreptul fântânii de la poartă. E o fântână veche, cu pereții zidiți în pietre mari, rotunde, care acum nu mai are cumpănă, ci doar o roată cu lanț și găleată de tablă. Bătaia cea mai zdravănă, cu nuiaua, pe care mama își amintește că a luat-o de la bunica, i s-a tras de la faptul că, împreună cu alți doi copii din vecini, a ridicat într-o zi capacul de la fântână și s-a proptit în mâini, cu picioarele atârnând deasupra apei, pentru a dovedi că poate sta așa mai mult decât ceilalți.
M-am oprit puțin în dreptul fântânii, oarecum pieziș pe poarta mică. Nu am văzut nicio mișcare în curte, așa că am mai făcut câțiva pași, până în dreptul porților mari. M-am ascuns după stâlp și m-am ițit peste gard, încercând să zăresc cât mai mult din curtea umbrită de crengile prunilor. Aproape m-am speriat când cineva a apărut deodată în spatele porții mici:
– Pe cine căutați?
– Ăăă…pe nimeni… Nu cred că am apucat să mai dau bună ziua. Doar… mă uitam. Bunica mea a stat aici și am vrut să văd cum mai arată curtea…și casa…
– Păi haideți în ogradă, să vă uitați mai bine!
Eram oarecum stânjenită, dar nu am putut zice nu. Omul deschisese deja poarta, așa că am pășit în curte.
Cunoșteam iarba moale în care mi s-au cufundat sandalele, făcusem în ea tumbe, podul, roata, mă crezusem Nadia Comăneci, așternusem vara un țol de petice pe care înșiruisem castronașe cu făină, grăunțe, nuci și diferite fructe și mă jucasem de-a vânzătoarea cu verișoara mea. În stânga era grădinița cu flori, căpșuni și cireși, apoi grămada de lemne subțiri și vreascuri din coasta bucătăriei de vară. Când am ajuns în pragul ei, primul lucru pe care l-am observat a fost că pietroiul mare, crem-maroniu, lustruit, pe care bunica ieșea în serile de vară și se spăla pe picioare, turnând apă dintr-un ibric de tablă de aluminiu și frecându-și temeinic călcâiele mici de marginile mai poroase, pietroiul care ținuse loc de scară spre prispa de lut fusese înlocuit cu o treaptă colțuroasă de ciment. Ca să intru în bucătărioară, a trebuit să aplec mult capul.
Bucătăria de vară era, de fapt, o căsuță cu o singură cameră. Sub ferestruica dinspre grădinița cu căpșuni, bunica avea un pat de lemn, mic, ca pentru ea, acoperit cu o saltea de paie care foșneau de fiecare dată când mă întindeam pe el. La un pas de pat se întindea cuptorul de lut, cu plită, rolă și vatră, în spatele căruia se putea și dormi, atât de mare era. Spre ieșire, sub cealaltă fereastră, care dădea spre curte, era masa cu sertarul dosit sub fața de masă țesută de ea.
Nu am mai recunoscut nimic. Cuptorul fusese dărâmat, pătucul de lemn cu așternut de lână și vraf de perne moi dispăruse, doar măsuța cu sertar de sub geamul din dreapta era tot acolo, acoperită cu o mușama în culori stridente. În sertarul ăla mic cotrobăiam de fiecare dată cu aceeași curiozitate, așteptându-mă să găsesc cine știe ce, deși în el bunica ținea doar o mână de clești de rufe, câteva bucăți de elastic, ace de siguranță, o bucată de săpun de casă și alte câteva mărunțișuri. Piesa de rezistență a sertarului era un brici vechi, cu teaca tocită, probabil singurul obiect rămas de la bunicul. Îl deschideam cu grijă, trecându-mi degetele peste muchia încă ascuțită, nefolosită de ani, și o ascultam pe bunica povestindu-mi cum își lua bunicul dimineața briciul, îl ascuțea de curea și se bărbierea. Nu am apucat să-l cunosc, dar am ajuns, după atâtea povestiri, să-l văd aievea în fața oglinzii, cu fața plină de spumă, trecându-și încet briciul peste obraz.
Pe masa cu sertar se întâmpla uneori, vara, să năpădească furnicile. Atunci, bunica se ducea în țarină și venea cu niște crenguțe pe care le înșira pe tăblie și le lăsa așa, împrăștiate, văzându-și de treburi. Când se întorcea să se uite, nu mai era nicio furnică acolo, plecaseră singure.
Gazda vorbea continuu, dar nu reușeam să fiu foarte atentă la ce spunea. Mai întrebam din când în când câte ceva, ca nu cumva conversația să se împotmolească și vizita să devină mai scurtă decât mi-aș fi dorit și să nu apuc să văd tot.
Am ieșit din bucătărie și ne-am îndreptat spre casă. Pe vremea bunicii, casa avea două camere și o săliță, iar în spate era o încăpere lungă, chilerul de după casă, în care ținea coșărcile, sacii de cânepă, lâna nescărmănată, trăistuțele cu fasole aleasă după soi, piua și chilugul, un lădoi de scândură despărțit în două, în care păstra făina de grâu și mălaiul, și lăzile cu grâu și orz. Spre fostul chiler nu m-am mai dus, pentru că acolo apăruse o cameră nouă, tencuită.
Am intrat în casă și am recunoscut dulapul alb din fundul sălii, capacul gri din gura podului și canaturile late, tot gri, ale ușilor. Dincolo de uși, mai nimic din ce știam eu. M-am uitat lung la prima cameră, cea în care bunica, iarna, torcea, țesea, împletea, făcea focul, gătea și dormea. A doua, cea din dreapta, camera de dincolo, era acum căptușită cu carpete persane, piese desperecheate de mobilier și fel de fel de boccele. Oglinda fumurie, tabloul de la bâlci, damigeana de rachiu cu dop de cocean, dulapul cu hainele de curat și de înmormântare, cu săpun de oraș și busuioc, cu batiste și baticuri bune, nu mai erau. Omul povestea cum a mai construit niște camere, cum a dărâmat căsoaia de lut în care bunica ținea lemnele tăiate pentru iarnă, capra și fierăstrăul…
– Beciul mai este? l-am întrerupt.
– Este, este, cum să nu fie? Cu cine mai făceam eu la loc un beci ca ăla?
Intrarea în beci era mascată de niște acareturi noi, abia am recunoscut ușa de lemn, dată într-o parte. Treptele groase, de piatră nu foarte netedă, coborau cum le știam, spre adâncul umbrit și răcoros. Acolo cred că am stat cel mai mult, trăgând adânc în piept aerul rece, mirosind a pământ și a vechi.
Nu știu cât a durat vizita. La sfârșit, am mai stat puțin în mijlocul curții, ascultând doar pe jumătate povestea modificărilor făcute, a banilor investiți și a intențiilor de viitor. I-am mulțumit și am ieșit.
Am mers tot înainte, pe ulița îngustă, năpădită de iarbă, pe care o conducea tata pe mama acasă după hore și baluri, întârziind în dreptul gardurilor de nuiele împletite și al tufelor de cătină.
Pe măsură ce mergeam, imaginile văzute cu câteva minute în urmă începeau să se șteargă. Încercam să recapitulez, să le opresc, să reiau filmul vizitei, să așez pe căprării ce văzusem, ce mai era din ceea ce știam eu și ce nu mai era, dar imaginile proaspete se diluau, se încețoșau, se destrămau și piereau. M-am mai străduit pentru un timp să le țin, să le captez cumva în memorie, dar mi-a fost peste puteri. Am ajuns acasă, am povestit că am fost din nou la casa în care a trăit o viață bunica și în care am fost de atâtea ori un copil fericit, că m-a prins gospodarul la poarta lui pândindu-i curtea, că mi-a dat voie să intru și să mă uit ca oamenii, dar nu am fost în stare să spun ce am văzut. Știam să zic și am și zis ce nu mai era din ce fusese, dar nu reținusem nimic din ce făcuse noul proprietar. Cred că a fost cea mai incoerentă relatare pe care am făcut-o, în încercarea de a descrie un loc sau o experiență.
De multe ori apoi, în clipele de răgaz, am încercat să reconstitui și să așez imaginile actuale ale curții, casei și acareturilor peste cele știute și cu ochii închiși, sau mai ales cu ochii închiși, deși văzute cu mult timp în urmă. Degeaba, ce am văzut recent nu există în memoria mea. Mi-a trecut prin cap chiar ideea caraghioasă de a mă mai duce o dată, dar mi-am zis că ar fi prea penibil să mă zgâiesc din nou peste gard, în speranța că aș fi a doua oară invitată în curte. N-aș ști cum să motivez revenirea și, în plus, nimic nu mi-ar garanta că nu s-ar întâmpla același lucru: imaginile vechi din memoria mea să le pună pe fugă pe cele noi, care corespund realității de acum.
***
Pentru că am ajuns destul de repede la concluzia că am devenit un om mare și pentru că oamenii mari sunt foarte săraci în timp, cred că au trecut cam treizeci de ani de când nu am mai citit o carte de literatură pentru copii. Până zilele trecute, când un curier mi-a înmânat un colet în care se afla și o carte pentru copii, Căsuța din inima codrilor de Laura Ingalls Wilder, nu m-am mai gândit că aș putea reveni la genul ăsta.
Deși coperta, titlul și faima autoarei m-au atras, intenția inițială a fost să o citesc mai încolo, când voi avea pornirea de a citi o carte pentru copii, deși nu-mi amintesc să mai fi avut recent o astfel de pornire. Am răsfoit-o în treacăt, am întârziat puțin și pe ilustrații și nici nu știu când m-am trezit că o citesc de-a binelea.
Nu avea ce să-mi sune familiar într-o carte de literatură pentru copii scrisă de o americancă născută în urmă cu un secol și jumătate și, de altfel, nici nu mi-am pus problema să găsesc sau să nu găsesc ceva familiar, citeam și atât. De la primele pagini însă m-am trezit că întreaga gospodărie a bunicii începe să-mi reapară, după multă vreme, în minte.
Bunicii mei nu au trăit în mijlocul pădurii, bunicul nu ieșea cu pușca să vâneze cerbi, mistreți sau urși, nu erau amenințați de pantere uriașe când se duceau după apă, dar iarna, atunci când crivățul dinspre țarină aduna zăpada în troiene groase, care îngropau chilerul de după casă, lupii ajungeau până în curte și urlau înfricoșător sub geamul camerei în care bunica îmbina din timp războiul de țesut. Pentru că într-o noapte viforoasă lupii au sfâșiat o oaie, bunicul le-a închis apoi într-o șură și și-a pus în tindă un felinar de vânt ca să-l aibă la îndemână.
Citeam din cartea cu ilustrații pentru copii și auzeam din nou un dialog pe care îl uitasem de mult:
– Într-o casă, femeia trebuie să fie ca mâța, iar bărbatul cum îi câinele, zâmbea bunica și eu nu înțelegeam vorba asta.
– Adică ea trebuie să fie alintată, să toarcă și să fie moale, ca mâța? întrebam, iar bunica zâmbea și mai tare.
– Nu, adică ea trebuie să facă toate treburile din casă. Femeia trebuie să stea în casă, ca mâța, și să aibă grijă ca toate cele din casă să fie așezate, iar bărbatul să fie cum e câinele, să stea în bătătură, să o gospodărească și să o apere. Treaba bărbatului e afară, iar când intră în casă trebuie să găsească mâncare și căldură. Dar trebuie să-i aducă femeii toate la mână.
– Cum adică?
– Adică eu fac focul, dar să am lemnele gata tăiate în magazie, eu fac de mâncare, dar să am din ce, să fie beciul și chilerul pline cu de toate, din timp, eu fac colaci, dar să fie cine să înjuge boii, să urce sacii în car și să-i ducă la moară, eu scarmăn lâna, o torc, fac carpete și covoare, dar să fie cine să aibă grijă de oi, eu spăl, dar în timpul ăsta vitele și porcul și oile să nu stea fără apă și fără mâncare… Că, dacă nu, ajungi la vorba ceea: „fă, Ileană, plăcinte, că doar ciur și apă ai!”
Bunica mai avea o vorbă: „când a ajuns iarna la ușă, să ai aproape sarea, gazul și lemnele!” Pentru că toate celelalte erau adunate din timp, exact ca în cartea pentru copii. Bunica de la magazinul sătesc cumpăra marfă de pestelcă, rochie sau fustă, câte un batic, încălțări, chibrituri, gaz de aprins focul sau lampa, zahăr, sare, ulei, „bomboane cu picături”, cu mentă, căni și farfurii din care nu mânca decât foarte rar, dar le lua pentru că-i plăceau desenele smălțuite.
În rest, chilerul din spate, podul și beciul erau pline cu tot ce le trebuia ca să iasă în primăvară: făină de grâu, mălai, cartofi și de sămânță, și de mâncare, grâu, orz, fasole, ceapă, usturoi, sfeclă de zahăr, carne afumată, slănină, jumări în untură, săpun de casă făcut din untură de porc și sodă, brânză de oaie pusă la sare într-un chiup mare de lut, murături, borcănele de hrean ras, smocuri de cimbru agățate de grinzi, pătrunjel și leuștean uscat, morcovi ascunși în lădița cu nisip, varză și murată, și verde, vin, țuică, magiun, gutui, struguri, nuci, prune afumate, mere uscate, chilimboațele din tărâțe și spumă de tescovină folosite ca drojdie, câteva borcănele de dulceață de trandafiri din tufele din fața casei, sădite chiar în dreptul ferestrelor celor două camere. Orice, de la cartofii copți în jar, păsatul fiert în zer, mămăliga pripită felii pe plită și unsă cu magiun sau cu usturoi, până la răciturile de cocoș și plăcintele cu măr, bostan, brânză sau cartofi era bun. Nu exista mâncare rea. Și pâinea goală era bună.
Pentru cineva care a prins câțiva ani de copilărie la țară, cartea cu nume idilic- Căsuța din inima codrilor– deschide uși ale memoriei pe care tumultul vieții moderne le-a trântit de mult. Am regăsit degetele înfipte în urechi ca să nu treacă țipetele porcului înjunghiat de Crăciun, stropșeala celor din curte („ pleacă de aici, că dacă te uiți ți-e milă, moare greu!”), curiozitatea nerăbdătoare cu care urmăream cum se acoperea porcul cu paie curate, de parcă era pus să se culce, cum era pârlit, răzuit și spălat de mai multe ori, învelitit cu un țol și apoi despicat cu niște cuțite lungi ca niște baionete, dar și bucuria primei bucăți de șorici moale și neted sau a cozii coapte în jar.
Paginile se întorc de la sine și realizezi că nu e vorba doar despre o familie cu trei copii, niște animăluțe și întâmplările lor care străbat molcom anotimpurile. Este vorba și despre cum responsabilitatea nu-i decât una dintre fețele dragostei, despre cum neascultarea, fie ea și măruntă, poate duce spre moarte și de aceea certarea aspră e o mână întinsă celui căzut, și nu o pedeapsă, despre cum povestirile despre cei care nu mai sunt sunt calea cea mai sigură ca ei să rămână în continuare vii, să prindă contur, carne și grai lângă cei adunați în jurul poveștii.
Un copil o să citească senin niște povestioare scrise simplu de tot, ca de un copil pentru alt copil, dar un om mare o să înțeleagă mult mai multe din cartea asta înșelătoare prin farmec și candoare: că matematica darurilor e mereu altfel decât cea învățată la școală, dar un suflet o stăpânește cu atât mai bine cu cât este mai curat, că bucuriile mari merg întotdeauna la un pas în urma simplității și mulțumirii, că părul de un castaniu lipsit de strălucire poate fi la fel de frumos ca niște cârlionți aurii, că, oricât de împovărătoare ar fi viața, există zile în care te oprești din iureș, scoți din ladă cea mai frumoasă haină pe care o ai și te bucuri alături de ceilalți, că poți să ajungi bătrân și să știi să faci în continuare un lucru mai bine decât orice tânăr.
Nu știu dacă e o carte bună, dar știu sigur că e o carte foarte frumoasă, care te păcălește cu tandrețe, pentru că vorbește despre rânduieli care dăruiesc libertate. Îți spune: hai, e o convenție, știu că ești om mare, o să te amuzi puțin, ce te costă, te întorci apoi la lucrurile tale serioase sau inutile, de toată ziua, acum citește-mă! Dacă te supui îndemnului, te pomenești, treaz fiind, că mergi pe două cărări: una a personajelor din carte și a întâmplărilor lor și simple, și senzaționale, cealaltă a propriei copilării și a oamenilor care au făcut-o să rămână vie. Pentru ca, la sfârșit, să îți dai seama că da, uneori e nevoie de un curaj nebun ca să te repezi urlând la o cioată rășchirată și e mare lucru să fii izbit la timp într-o ușă care se deschide din cauza căzăturii, iar sângele care izbucnește sub niște gheare sălbatice să nu fie al tău. Și că vreme este să torni plumb topit în matrițe de gloanțe argintii și vreme să lași ciutele să plece pe sub razele lunii. Cine, om mare fiind, și-o călca pe inimă să citească o carte pentru copii, să înțeleagă.
Nu știu ce o fi vrut să spună autoarea, dar eu am asta am înțeles din cartea asta. Și am mai înțeles că acolo, în America scriitoarei, se mânca porumbul într-un fel în care l-am mâncat și eu de nu știu câte ori la bunica: se alegeau niște știuleți de porumb alb, boghet, se desfăceau grăunțele și se puneau la fiert într-un ceaun mare. Când apa dădea în clocot, bunica arunca în ceaun câțiva pumni de cenușă moale, curată, trecută printr-o sită, ca să nu se strecoare și tăciuni. După un timp, ceaunul se lua de pe foc, se scurgea apa cu cenușă și grăunțele erau frecate și spălate de mai multe ori cu apă rece, până rămâneau curate de coaja cea aspră. Ceaunul era pus apoi la loc pe foc și lăsat să fiarbă până când porumbul “înflorea”, adică miezul se făcea moale și începea să arate ca un boboc alb-gălbui de floare. Ca să iasă dulce, în ceaun se puneau și bucăți de sfeclă de zahăr, care era scoasă la sfârșit pentru că era foarte dulce. Boabele fierte puteau fi mâncate fie în propria zeamă, fie cu lapte, iar bucățile de sfeclă erau bune cu un amestec de hrean și usturoi. În carte nu zice și de asta, parcă ar fi fost prea de tot.
M-a uimit să găsesc redată cu lux de amănunte rețeta asta de fiert boabe de porumb, de care uitasem complet. Din cauza asta, pentru mine, cititul cărții Laurei Ingalls Wilder a fost cu mult mai mult folos decât privitul peste gardul omului care locuiește acum în fosta bătătură a bunicilor mei. El m-a chemat în curte să văd, am văzut și nu am ținut minte mai nimic din ce am văzut, în timp ce cartea asta m-a prins de la primele pagini, m-a făcut să cred că este ceva doar pentru cei mici, despre America și despre cum își stăpâneau oamenii de pe atunci viețile, și m-a făcut să revăd foarte clar niște imagini pe care nu știam că le mai am în memorie.
Vorbind despre o anonimă (nu și imaginară) căsuță din inima unor codri de peste mări și țări, cartea mi-a vorbit și despre o căsuță din marginea unei țarini, căsuță pe care o port pentru totdeauna cu mine și care, prin asta, rămâne vie. Și cred că acest lucru o să se întâmple cu fiecare cititor trecut de vârsta copilăriei care o să-i străbată paginile: căsuța din inima codrilor are o ușă despre care autoarea nu a suflat nicio vorbă, o ușă din spate, care duce spre fiecare căsuță în care un om, acum mare, a deschis prima oară ochii inimii și a văzut lumina oamenilor.
Cartea Laurei Ingalls Wilder m-a făcut să mă gândesc că semănăm cu toții cu niște melci, atâta doar că ne purtăm casa primelor bucurii pe dinăuntru, și că lectura ei, făcută cu voce tare de Măicuțele sau Tăicuții zilelor noastre, poate transforma, în inima copiilor care acum doar stau și ascultă, și cea mai modestă cameră de apartament în căsuța în care acești copii își vor aminti că au primit primele lecții despre dragoste. În care, când vor fi mari, vor dori și vor ști să se întoarcă.
Mie îmi reușește. E destul să-mi doresc să intru în căsuța propriei copilării, că iarba, cuptorul, tabloul de la bâlci, beciul, tufele de trandafir și toate celelalte sunt ușor de găsit, fiecare la locul lor, știut în amănunt. Partea cea mai frumoasă e că, dacă pun piciorul pe pietroiul de la intrarea în bucătărie într-o dimineață de vară, îl găsesc înăuntru până și pe bunicul, pe care nu l-am cunoscut niciodată, cu briciul într-o mână și pămătuful cu spumă în cealaltă.
Pentru că poveștile despre cei dinaintea noastră nu sunt altceva decât o formă de memorie, adică de viață. Niciunul dintre cei pe care i-am cunoscut sau despre care ni s-a povestit măcar o singură dată nu pot fi altcumva decât vii.
– Cătălina Alexa, 27 iulie 2018
