Până acum puțină vreme, E. nu s-a gândit cu tot dinadinsul la ce o să se facă sau la ce o să facă atunci când o să fie mare. E oarecum mare, pentru că să tot fie doi ani de când e elevă de liceu, dar nu e mare de tot, adică atât de mare încât să știe ce o să facă atunci când nu va mai fi mică deloc.
Faptul că sora ei cea mare a părut să știe dintotdeauna că va fi medic și, prin urmare, a și intrat de curând la Medicină, a aruncat-o într-o oarece criză de perspectivă. Sub influența entuziasmului provocat de isprava de toată lauda a surorii, câteva zile parcă-parcă ar fi lăsat balanța să incline spre stomatologie.
– Nu-i deloc rea ideea, i-a zis mama, dar, în caz că te hotărăști, va trebui să te pui cu burta pe chimie și biologie, că la profilul vostru astea-s cam legate de gard!
Lucrurile păreau să se limpezească, până în ziua în care E. a văzut pe net sau la televizor un material despre roboți și despre cum viitorul va fi adjudecat de ei. Revelația ei dureroasă a provocat un mic consiliu de familie.
– N-are rost să mă mai fac doctor, a zis E., pentru că, peste foarte puțin timp, medicina o să fie monopolizată de roboți! O să fie peste tot! Toate operațiile, toate procedurile o să fie făcute de roboți sau de tot felul de ustensile complicate, și abia dacă o să mai vezi un om pe ici, pe colo! Și tu, degeaba te faci doctoriță, i-a zis și proaspetei studente, până termini tu o să fie mai mulți roboți decât doctori!Și eu nu știu ce pot să mai fac în condițiile astea!
– Atunci o să te faci educatoare, cum ziceai! a încercat mama să-i mai împrăștie dezamăgirea.
– Nici școală n-o să mai fie! a strigat fata. O să fie numai meet-uri și ecrane și zoom-uri! N-o să mai încăpem de aplicații și roboți!
Momentul provocat de spaima de supremația roboților nu s-a încheiat și cu o concluzie, discuția s-a sfârșit abrupt și nu a fost reluată în zilele care au urmat, astfel că cei din familie au crezut că valul de panică a trecut.
– Până atunci, a spus E. într-o zi, nu o să stăm cu mâinile în sân. O să facem o Bibliotecă de Vacanță!De Vară!
Întâmplarea se petrecea într-un sat aflat la niște zeci de kilometri distanță de Vaslui, oraș din care pandemia alungase întreaga familie încă din timpul școlii online. Familie care, în timpul liber de pe vremea vieților noastre apuse, îngrijea și niște stupi de albine.
– Ce Bibliotecă de Vară? a apucat să se mire mama.
Ideea a început să prindă contur chiar sub privirile ei.
– Voi înființa o Bibliotecă la care să vină copiii din sat. O să notez fiecare carte și fiecare copil, cartea va fi împrumutată pentru o săptămână, iar când o va aduce înapoi, copilul va trebui s-o povestească sau măcar să spună ceva ce i-a plăcut sau l-a impresionat mai mult din ce a citit.
În timp ce explica modul în care urma să funcționeze Biblioteca de Vară, E. a adus o ladă de la un stup, a șters-o de praf, a pus în ea mai multe cărți și a ieșit cu ea în fața porții. Ceea ce părea, în ochii adulților, o idee sortită din născare eșecului, a stârnit interesul copiilor de pe uliță chiar din prima zi. E. a notat conștiincioasă fiecare nume de copil și fiecare titlu de carte împrumutată, a avertizat că nu e permisă depășirea termenului, a precizat condiția de bază a împrumutului, aceea ca la înapoiere copilul să vorbească despre ce a citit, și nu a suflat o vorbă despre faptul că la returnarea cărții fiecare va primi o prăjiturică făcută chiar de ea.
La început a stat zilnic cu lada plină de cărți înșiruite ca pe niște rafturi, apoi a apărut și un program al Bibliotecii de Vară, care e deschisă doar o zi pe săptămână. De atunci, s-au perindat prin dreptul lăzii și al catastifului fetei nu doar copiii din vecini, ci și cei din restul satului, spre care primii cititori entuziaști au dus foarte repede vorba. Primele returnări au fost un prilej de verificare a ceea ce pricepuse fiecare din cartea sau revista aleasă, pentru că da, sunt și câteva reviste, iar un băiețel care împrumutase o revistă cu multe articole științifice a povestit pe nerăsuflate despre cum arată și unde se află oasele corpului omenesc și cum se cheamă o bună parte dintre ele.
– N-am mai zis nimic, a încheiat mama povestirea. Fusesem sigură că o să se aleagă praful de idee, că n-o să intereseze pe nimeni să vină să ia cărți din lada stupului, când am văzut că au început să vină m-am gândit că asta e, E. poate să-și ia adio de la cărțile alea, că n-o să le mai aducă nici bunica înapoi, dar că țâncii o să le ia, o să le citească, o să le aducă înapoi și o să mai facă și seminarii cu fundul pe iarba din dreptul gardului, asta chiar n-aș fi crezut! Și dacă i-ai vedea cum arată! Culmea e că-s mai mult băieți decât fete, amestecați, și de pe aici, și veniți din oraș, unul mai bâzâit și mai tăvălit ca altul, iar unii, săracii, au niște case de zici că acum pică peste ei! Și vin și iau cărți și fiică-mea stă acolo cu lada ei goală de stup și și-a luat așa tare rolul în serios!
O problemă neașteptată cu care s-a confruntat Bibliotecara de Vacanță de Vară a fost aceea că mulți copii aveau același nume de familie, iar la câțiva și numele mic era același.
– Frate, ar fi exclamat, pe ăștia îi cheamă pe toți la fel?? Eu cum îi trec aici să nu încurc datornicii cu serioșii?
Pare o poveste didactică și moralizatoare numai bună de pus într-un manual de școală primară, dar nu are niciun strop de ficțiune, sau are doar atâta cât poate să aibă o întâmplare povestită pe nerăsuflate de cineva și reprodusă din memorie de altcineva.
Undeva, peste niște câmpii, păduri și dealuri, anunțata supremație a roboților a scos din sărite o adolescentă căreia-i place să scrie, să citească și să stea de vorbă cu fel de fel de copii și a făcut-o să umple un stup cu reviste și cărți.
Pentru mine, povestea adevărată a stupului cu cărți e cea mai frumoasă poveste pe care mi-a fost dat s-o aud în ultimele multe luni, mai ales că e una care se scrie din mers. Curioșii au continuat să vină la poarta cu stup, fata i-a tot momit cu volumele rufoase, cu titlurile rezistând cu greu printre culorile șterse ale coperților, iar programul bibliotecii a fost îmbunătățit cu niște minute bune de lectură cu voce tare făcută de E, care i-a luat apoi la întrebări pe cei care au stat și au ascultat.
În ultima duminică a vacanței, după o serie lungă de repetiții de la care nu a lipsit nimeni, E. și cei doisprezece copii au înțeles să le ofere părinților, vecinilor și câtorva invitați un spectacol pe care să nu-l uite nici cei care nu au deschis până acum capacul stupului. Costumați cu ce găsiseră părinții mai de soi prin dulapuri, cu o legătură vagă sau de-a dreptul inexistentă cu personajele pe care le-au jucat, cu obrajii pictați cu buline roșii făcute cu un penson inmuiat într-o cutie cu șase căpăcele cu acuarelă cleioasă, abia stăpânindu-și emoțiile, au readus la viață capra, lupul și cei trei iezi. Piesa, versificată și adaptată sever la dorința lor de final fericit, le-a dat prilejul să zburde, să cânte, să se pitească după o foaie mare de carton colorat și să întruchipeze protagoniști știuți și neștiuți ai piesei. Lupul subțirel, brunet, cu un cerculeț negru pe vârful nasului și cu tricou de rocker a încercat de trei ori, fără reușită, să-i facă pe cei trei iezișori să-i deschidă ușa desenată strâmb pe carton.
Apăruți de niciunde, un iepuraș cu urechi înalte, roz și cu papion, o floricică roșcată, înțesată cu pistrui și două ciupercuțe ghemuite sub un copac improvizat dintr-o creangă mai groasă de salcie înfiptă în pământ, i-au avertizat pe iezi că sub ferestrele lor decupate nu mămuca avea să cânte, ci lupul cel hulpav și crud. Rolul mămucăi i-a revenit singurei fete din tot grupul, în rest, celelalte personaje au fost însuflețite, ca într-o autentică piesă antică, numai de băieți.
La sfârșit, iezi, lup, ciupercuțe și flori, de-a valma, au cântat în jurul mămucăi și și-au primit aplauzele de la spectatorii aflați peste drum de căsuța de carton, care așezați pe niște scaune de plastic, care pe o băncuță lungă, de lemn, așternută cu un țol de petice. Stingheră, la câțiva pași, o boxă colorată, uitată deschisă. scotea din când în când niște acorduri melodioase, care alcătuiseră fondul sonor al spectacolului.
Veselia de la sfârșitul piesei s-a amplificat, E. a făcut o premiere cu diplome și câte o cărticică pentru fiecare, eroii s-au aplaudat cu entuziasm între ei, au mâncat câte o felie de tort și, înainte ca mamele să mai apuce să-i trimită acasă să se schimbe în hainele de joacă, unii au încălecat pe câteva biciclete care zăcuseră aruncate până atunci, iar vreo patru s-au cățărat într-un nuc destul de tânăr, care umbrise până atunci publicul.
Printre frunzele încă verzi ale nucului, papionul iepurelui când apărea, când dispărea. E. a hotărât ca Biblioteca de Vară să funcționeze și Toamna, și Iarna, și Primăvara. O să facă tot posibilul ca duminica să fie înapoi în sat, ca să împrumute în continuare cărți copiilor și să discute despre ce au găsit bun prin ele. Teancul dintre scândurile luminoase a început să crească pentru că, vorba tot umblând, s-au găsit câțiva cititori mai trecuți prin viață care să trimită cărți pe adresa Stupului. Faptul că volumele din pachetul Wandei Gag, publicat de Anacronic pentru Copii, au ajuns să fie răsfoite și citite de grupul de copii strânși în jurul Stupului, nu e decât un detaliu care vorbește despre cum destinul paginilor unor cărticele superbe este întotdeauna acela de a ajunge anume sub ochii celor care le vor iubi mai mult.
Împinsă de curiozitate, mama a încercat într-o zi să se apropie de poartă și să asculte ce sporovăiau copiii, dar a fost rugată să plece.
– Doar cu E. vor să vorbească , a spus. O iubesc copiii. Și ei îi place extraordinar de mult ce se întâmplă acolo, lângă gard.
În zilele însorite ale verii care numai ce a trecut, lemnul galben al stupului parcă a emanat o lumină proprie, ca de ceară curată. În jurul lăzii de lemn, o altă matca, alte albine și un alt fel de miere au împrumutat lumii câte ceva din bucuria și lumina pe care cei mari se pricep atât de bine să le risipească.
– Cătălina Alexa, 14 septembrie 2020
