Descriere
Când am fost rugat să scriu câteva rânduri la cartea Cătălinei Alexa, mi-am adus aminte de textele ce i le citisem deja pe Anacronic și cum o mai invidiasem că scrie așa de frumos. Abia acum înțeleg de unde i se trage meșteșugul ei, un soi de bijutier de metafore locuindu-i inima și o stare de copilărie fără sfârșit hrănindu-i dorul după cer. Dacă aș pune un motto cărții, acesta i-ar fi: „Copiii care au chiuit, și-au strigat numele sau au râs într-o fântână nu au mai îmbătrânit niciodată.” Picătură din cel mai frumos text al cărții, acela despre Fântâni. Veți parcurge, cu nerăbdare vă asigur, unul dintre cele mai minunate arpegii de doină a copilăriei și adolescenței românești, fără ifose ieftine și fără încercări de impresionare. Vădit, Cătălina, căreia tatăl îi alege cu greu numele și-i adaugă un Carmen, iar preotul botezător, lămurit că numele ei, două, nu au rezonanță de sinaxar, i-a adăugat, la scufundarea întreită a Botezului, pe cel de Gabriela, oarecum profetic la ce bunevestiri aduce minunatul său șirag de texte, e una dintre noi, care izbucnește scrisului din nevoia de a nu uita. Cartea ei e un exercițiu de memorie cum rar descoperi în firea scriiturii de astăzi, o minunată diagnoză a unei lumi ce a trecut din viață în Înviere. Direct și definitiv. Luați aminte la povestea tabloului bunicilor săi, citiți atenți la povestea Stănesei − țiganca doică, cu sânul negru și lapte alb, la remarcabila descriere a Cimitirului, cu cea mai imprevizibilă amintire: „Cea mai pregnantă amintire a felului în care arăta cimitirul din Deleni în prima zi de Paști era însă faptul că oamenii râdeau. Era un râs cald, cuminte, care se unduia odată cu tămâia printre coșurile cu ouă, pască și cozonaci, printre crengile înflorite sau înverzite și-i molipsea incu-rabil pe toți copiii care alergau ca bezmeticii printre cruci, fără ca vreun adult să-și bată capul să încerce să-i potolească. Râdeau bătrânele mărunțele, îmbrăcate în negru, moșii știrbi, cu părul alb, cu niște veste gri rămase largi trupurilor aduse de spate, de care atârnau lanțuri argintii de ceas rotund, de modă veche, râdeau și femeile trupeșe, în floarea vârstei, bărbații cu mâinile adâncite în buzunarele pantalonilor și pălăriile proptite prin crengi, râdeau unii spre alții băieții și fetele cărora le trecuse vremea să se mai hârjonească și să se pârlească cu lumânările. Râdeau, mai uitând de amar, și cei veniți la niște morminte care cu un an înainte nu fuseseră acolo. Bucuria fără nume umplea ca un sânge necunoscut inima mare a satului, pulsând netulburată, o dată în an, între altar și clopotniță.” De aceea cred eu, nespecialistul, că avem de a face cu o carte de învieri repetate, nicidecum aduceri aminte. Că oamenii din cartea aceasta devin, pe rând, bunicii și tușele tale, părinții tăi, că Mătușa Sofia cea din Cămășuicile de îngeri e parte din lumina fiecărei Mătuși adevărate. Am spus și repet, bucuros ca un ecou de fântână, că textul ce mi-a răcorit inima este cel despre fântâni, cu ritualul sacru al descoperirii vieții din miezul pământului, cu pedagogia aceea profundă reținută într-o singură propoziție de această remarcabilă scriitoare-arheolog: „La fântână se învăța grija pentru cel ce vine din urmă.” Cu ochii la ciutura care te privește, te asumă, te transfigurează. Pe când am ajuns cu lectura la textul Cerul de sub fluturi, mi-a venit în minte să scriu, drept titlu, textului acestuia Reportaj din Rai. Dinaintea unei ucideri din culpă a frumuseții tradiției românești, rănit la jignirea permanentă a icoanei țăranului român − bețiv, analfabet, deloc aliniat rigorilor parvenitismului de salon insinuat în cultura modernă − tocmai din Delenii de lângă Vaslui − cine citește, înțelege − vine lecția aceasta de răcoare și destindere a Cătălinei Alexa, un soi de răzbunare pe tăcute a vulpii din Micul Prinț, care ne spune despre cele pe care nu le vedem ori, deși le vedem, nu le înțelegem.
Cum altfel merită oare să consemnăm fragmentul acesta minunat care marchează finalul aducerii aminte de vechea școală din sat, în contextul-pretextul efortului lecțiilor despre împletit și cusătura pe etamină:„Acum singura utilitate a școlii postdecembriste este aceea de centru de votare. Nici măcar prăznicar n-a avut noroc să devină, pentru că mai este o școală relativ nouă, tot pustie de copii, care e mai aproape de biserică și acolo se desfășoară praznicele mai generoase și masa de hram. Acolo măcar s-a produs cu succes transferul de rol, dincoace fâlfâie la câțiva ani doar niște perdele în dreptul cabinelor de vot, după care se lasă tăcerea.Cumva, povestea împletitului în neștire continuă. Cum a început, nu știu, m-am trezit doar împletind ochi după ochi dintr-un fular răsucit în care m-am împiedicat până acum de nu știu câte ori, iar cum se încheie iarăși nu e treaba mea. Cu siguranță se închide cumva, dar schema aia din împletitură a rămas abstractă pentru mine și e bine să și rămână așa”? Ori admirabila imagine a lui Moș Mitruță, paznicul înjurător, apărătorul lanului de porumb și al copiilor ce furau din strugurii tarlalei în care lucrau pe obosite, rostitorul unor veritabile contra-poeme, ce nu-i vor fi închis ușa raiului în zâmbetul său senin? Iconostas de oameni iubiți, recuperați din uitare cu talentul unui lucrător în filigranul argintului maturității, cartea aceasta este despre noi, generație după generație, neam după neam…
În văgăuna de limbă și conștiință săpată cu indolență dinaintea generației actuale, mărturisirea de credință în Învierea Neamului său pe care ne-o dăruiește Cătălina Alexa entuziasmează. Fragilitatea firii oamenilor povestiți, limpezimea iubirii în care-i scaldă, simplitatea și sinceritatea iconografică aduse de o scriitură adânc bucuroasă, fac din cartea aceasta un poem de iubire. Poate că primul abonament CFR, cum scrie la un moment dat, descriind viața în clasa a IX-a, a fost echivalent cu un certificat de deces al copilăriei sale, dar cert, această carte se descoperă drept un certificat uman despre Înviere, în care Dumnezeu se ascunde în lucrurile mici pentru a ne deschide ochii și urechile. Și inima, mai ales inima. Un reportaj din Rai, alert, curat, pe care autoarea l-a înveșmântat în cămășuicile de îngeri ale limbii române, cu spatele gol, ca să crească în pace aripi. Din Rai. Reportaj.
-Părintele Constantin Necula
Scrisul cărților rămâne pentru mine o îndeletnicire de oameni care nu doar au ce spune celorlalți, ci sunt și conștienți de asta. Mie nu mi-a trecut niciodată prin minte gândul că aș putea scrie o carte, nici cu cartea în mână nu am sentimentul că eu aș fi cea care a scris-o. Nu aș putea scrie nici măcar o jumătate de pagină de ficțiune, iar a așterne pe hârtie întâmplări pe care le-am trăit la diferite vârste e ceva ce, cu siguranță, nu ar putea interesa pe nimeni, pentru că am cel mai neînsemnat parcurs biografic de pe fața pământului. De aceea, pot spune că aceasta nu este o carte, chiar dacă unii ar putea să o considere, cu îngăduință, așa. E ceva ce se găsește în chip indistinct în fiecare om, pentru că fiecare viață e croită în urma unor întâmplări doar ale ei și fiecare suflet e zidit, strat cu strat, de cei cu care a venit în contact. Doar felul în care oamenii și întâmplările care ne-au hrănit sufletește de-a lungul vieții sunt adunați, evocați, strânși deoparte ca un pumn de galbeni, ca să nu fie pierduți, diferă.
Unii povestesc pur și simplu, alții gătesc și împart pentru cei pe care-i mai păstrează încă în amintire, alții fotografiază sau înșiră periodic pe o masă niște fotografii, alții pictează, cioplesc, cântă sau compun. În textura fiecăruia dintre noi se regăsesc oameni, întâmplări și locuri cărora le datorăm momente intense de căldură, bucurie și sațietate sufletească. Cu toții avem, într-o arhivă aflată sub un continuu joc de lumini, oameni, întâmplări și locuri care ne-au hrănit, ne-au învățat să trăim și care rezistă în memorie într-o formă imaterială și, de aceea, indestructibilă.
Acești oameni, cu întâmplările lor vesele sau triste, și-au făcut în ultima vreme loc, într-un fel destul de greu de înțeles și pentru mine, din straturile cele mai adânci ale memoriei mele afective, în cuvânt. Au căpătat o formă materială care iradiază cu mai multă putere spre aceleași straturi ale memoriei, întărindu-le. Când am început să scriu despre fiecare în parte nu știam că am început să scriu o carte și e bine că s-a întâmplat așa. Ori m-aș fi oprit, ori aș fi fost tentată, fie și inconștient, să caut artificii stilistice care să ambaleze în chip nefiresc amintirea. Povestirile s-au scris singure, cu întreg cortegiul de tandrețe, bucurie și dragoste cu care eroii lor își făceau apariția din culisele estompate de întâmplările unui prezent alert, epuizant și cronofag.
Nu am scris o carte, doar am dat voie cuvintelor să dea un trup subțire umbrelor calde din spatele zgomotului și al oboselii. Nefiind o carte, nu are cum să fie, nici pe departe, nici o carte de literatură, e doar o invitație adresată fiecărui cititor să găsească o cale de a se întâlni din nou cu oamenii și bucuriile lor frumoase din propriul lui trecut și cu lumea aceea care alege să se retragă în tăcere în memorie.
Nu e o carte, doar un antidot personal la alienare. Chiar dacă ridiculizat și respins de duhul vremurilor de acum, acest leac se găsește în rădăcinile fiecăruia, el doar așteaptă să fie căutat și folosit.
Rădăcinile hrănesc mai ales în vreme de foamete.
-Carmen Cătălina Alexa
