Pentru mine, universul seriei „Căsuța din prerie” este ca un continent îndepărtat despre care am auzit doar din povești. Nu cred că sunt departe de un țăran din lunca Mureșului care aude povești despre America de la un consătean care a fost peste ocean ca să-și facă mia de dolari pentru casă, șură sau pământ. Doar că la mine consăteanul este chiar fiul meu, Sofian, care a trăit imersat în universul acestor cărți minunate vreme de câțiva ani. Și încă trăiește, recitindu-le, așa cum se face cu toate cărțile bune. De povestit de-a fir a păr nu mi le-a povestit niciodată, dar în viul vieții îmi împărtășește din ele crâmpeie ca să mă ajute să le înțeleg. Și ce e minunat cu aceste cărți și cu el este că ele nu îl poartă într-un loc imaginar, așa cum face orice lucrare de ficțiune, ci îl înrădăcinează într-un spațiu și o cultură din care el, mai apoi, face mereu un drum întors în lumea și în timpul în care trăiește. Pentru Sofian cărțile acestea nu au fost atât o lectură, cât o ucenicie, care l-a transformat. Să vă împărtășesc din ea câteva episoade.
Suntem la câmp, întoarcem fânul, e foarte cald, spre amiază, și dezbatem chestiunea „porșorilor”. Porșorii sunt ceea ce vă imaginați – mici clăi de fân, ca niște proptite în mijlocul lucernei. Ne întrebăm dacă o să plouă sau nu, ne-am bucura să nu, dar, în același timp, ne dăm seama că alții, mulți, se roagă pentru ploaie, că nu suntem singuri pe lume în seceta care s-a așezat temeinic peste țară. Și îmi aduc aminte de clăile de fân ale copilăriei, de vârful lor țuguiat, de sfaturile bunicului lui Sofian, născut și crescut la sat, care ne-a învățat cum poate fi așezat porșorul ca să-l ude mai puțin ploaia de vară. Sofian stă pe gânduri și apoi spune scurt – „Știu cum.” Apoi îmi explică serios și îmi dau seama că realmente știe despre ce e vorba. Îl întreb de unde a auzit asta, împreună nu am apucat să facem niciodată astfel de mici clăi și-mi răspunde la fel de scurt – „Din Căsuța din prerie!” Căsuța lui nu era doar o căsuță, ci o familie care, mai important poate decât orice, știa să trăiască în mijlocul naturii, reușind acolo unde noi, cei de astăzi, fie ne-am descuraja dintru început, fie, dacă am îndrăzni, am eșua pe parcurs.
Altădată vorbeam despre cum am putea podi pe jos într-o magazie pentru ca lemnele să nu prindă umezeală. Sofian se gândește și, ca de atâtea ori, vine cu o soluție. Se gândește la niște blăni întinse pe pământ pe sub care șira de lemne să se ventileze. Eu am văzut soluția asta la bunici, el, ați ghicit!, a citit despre ea în… „Căsuța din prerie”.
Nu întotdeauna e vorba despre lucruri pe care să le pună în practică. De multă ori „căsuța”, așa îi zicem între noi, e doar o scufundare ramificată într-un timp și un spațiu care altminteri ar fi accesibile doar printr-un manual de istorie destul de consistent. Vorbeam, odată, despre puștile primitive, neghintuite și despre plumbii cu care trăgeau. Sofian îmi povestește despre cum era topit plumbul, cum erau turnate gloanțele, cum trăgea apoi arma cu ele. Pentru că așa făcea și Tăicuța în… „Căsuța din prerie”.
Toate aceste crâmpeie de viață care, vă dați seama chiar dumneavoastră, nu sunt decupaje dintr-un trecut inaccesibil, ci fapte vii, care se pot (și chiar se) transplantează în solul prezentului, nu epuizează substanța seriei. E acolo ceva mai profund decât o simplă însușire a unor lecții practice care, altminteri, ar putea fi deprinse și direct, astăzi, prin învecinare sau teorie. Ceea ce autoarea seriei a reușit în viața lui Sofian a fost să îl introducă și să-l facă să iubească un mod de viață aspru, al unor oameni care trăiau cu puțin și știau să se bucure mult. Iar acest puțin devine infinit de puțin pentru supraabundența vremurilor de astăzi. De pildă, din această serie Sofian a aflat că pionierii americani își ridicau căsuțele de bârne, dar nu apucau să le pună ferestre întreaga vară, iar uneori, din păcate, nici măcar o ușă. Și că în loc de pereți despărțitori foloseau un cearșaf și că erau fericiți când, la venirea iernii, ferestrele aveau o sticlă simplă, iar de lupii de afară îi despărțea o ușă… Combinația aceasta, de precaritate și bucurie, de libertate, nu față de amenințările exterioare, pentru că nu aveau cum să ajungă la așa ceva, ci de frici și confort, de spaime și deznădejde, nu e doar o lecție de viață. Aș îndrăzni să spun că e o lecție de credință. O încredere că poți cu ajutorul lui Dumnezeu, tenacitate, perseverență și stoicism. Iar lecția minunată a autoarei este că, cel puțin asta am văzut în sufletul lui Sofian, în mijlocul greutăților, nu după ele sau în pofida lor, ci chiar în mijlocul greutăților, viața este, pur și simplu, frumoasă. Nu pentru că îți stau lupii la ușă, ci pentru că trăiești în mijlocul lor. Asta, trebuie să recunoașteți, e o ispravă pentru orice „parenting”, de ieri, de azi sau de nicicând.
Cristian Curte, tatăl lui Sofian, 10 ani
